Dorințe

Dorințe

Convingerile pe care le avem (sau ne imaginăm că le avem) cu privire la posibilitățile de a accede la fericire și succes ne monitorizează viața, ne dirijează comportamentul. Experiențele umane trăite sau preluate de la alții, uneori obsesiv, inclusiv traumele, ne influențeză viața. Când ne spunem cu convingere că putem, dăm ordin subconștientului de a ne găsi resursele interioare pentru realizarea dorințelor. Omul este plin de dorințe! Dar, până acum, nimeni nu a întocmit un tratat de etică a dorințelor cu valoare universală… Dorința europeanului ar putea fi o blasfemie pentru un asiatic… Dacă vom ignora acest fapt, putem dezvolta o altă analiză. Va trebui ca să analizăm egoismul dorințelor Aici există un numitor comun, universal. Toți vor! Până la extrem, chiar… Adică, s-a ajuns la a-și dori, fiecare, un Dumnezeu care să fie numai al lui! A început un război al dorințelor… Astfel,  a cunoaşte omul, în sens generic, înseamnă, de fapt, a cunoaşte prezentul, trecutul şi viitorul dorințelor sale. Ne este, înainte de toate, necesară o istorie și o religie universală a dorințelor. Apoi, vom vedea ce mai avem de învățat ca să dorim… Parcă n-ar fi bine ca toți oamenii să-și dorească același lucru… Parcă… Dar, rău ar fi? Nici rău n-ar fi, dacă vor Binele! E din ce în ce mai greu să-ți dorești ceva etic! Încercăm să ne convingem că diversitatea dorințelor este progresistă, necesară omului…. Cărui om? Celui care este „cea mai mare minune” (Sofocle), „zoon politikon” (Aristotel), „trestie cugetătoare” (Pascal), „minunea şi gloria lumii” (Darwin), „esenţa ansamblului relaţiilor sociale”, „rădăcina omului este omul însuşi” (Marx), „o fiinţă care ştie sau poate şti că ea trebuie să moară” (Landsberg) etc. sau omului care „nu este decât deghizare, minciună şi ipocrizie, şi faţă de el şi faţă de ceilalţi” (Pascal), este „singurul animal care trebuie să muncească”, „singura creatură care trebuie să fie educată” (Kant), omul este unica „fiinţă mincinoasă”, este „o pată ruşinoasă a naturii” (Schopenhauer), „este bestia blondă” (Nietzsche), „un animal de pradă” (Spengler), „maimuţă degenerată, îngâmfată până la megalomanie” (Th. Lessing), „omul este fiinţa bolnavă de putere” (Seidel) etc. Cărui om? Un răspuns ar fi: celui care are dorințe mai puține decât nevoi!

Destruparea

Destruparea

Îngerii n-au instincte şi nevoi, pentru că nu au trup…  Mulţi vor să fie îngeri. Nu acceptă, însă, destruparea! Cred că-i bine-n Rai, dar, n-ar fi rău să-şi ia şi trupul acolo şi, dacă se poate, să ajungă cât mai târziu… (Oare, Patriarhul când vrea?) Nimeni nu folosește urarea: ”Trăiește mai repede!” (…) Mai este un inconvenient: în acel  no man’s land, nu se comunică prin the  body language… Ce-i de făcut? Acolo eşti nobody… Brusc, Raiul începe să nu mai fie  atrăgător… Adrenalina-i în altă parte! Acolo, prin mișcări adăugate, îți poți etala ”acoperișurile”… Pfui! Vade retro satana! Numquam suade mihi vana!

Abilitatea lui Oedip

Oedip

Nu toate nașterile aduc fericire. Mama n-a apucat să mă vadă cum cresc… Dar, mi-am transformat necazul în avantaj, niciodată n-am avut complexul lui Oedip! M-am aflat printre cei care nu l-au înțeles pe Freud. Deși, am citit și-am recitit „Zur Psychologie des Sexuallebens”…   Am considerat că domnul Freud a vrut să mă insulte… Scria, acolo, că a avea complexul de care vorbeam e ceva normal, dacă nu-l oprești din evoluție… Adică, nene Freud, eu care nu l-am avut, am fost/sunt anormal? De ciudă, mi-am pus în cap să-l distrug pe Freud… Cu argumente! Da! După studii aprofundate de genetică, după analize complexe de ADN, am reușit să demonstrez că Oedip n-a fost tatăl fratelui său mai mic. Na! I-am ”tras-o” lui Freud! Ce-am făcut?! Ei! (…) Despre activitatea  asta o să scriu mai târziu… Deși, e un moment prielnic…. (…) Oricum, Freud s-a înșelat considerându-l pe Oedip un mare antreprenor, chiar dacă acesta și-a construit… Complex. Cred că l-a derutat abilitatea lui Oedip în a-și alege nișa…

——————————————————————————————————————–

Întrebare: - De ce a traversat puiul, singur, autostrada?
Freud: - Faptul că te preocupă, de ce puiul a traversat singur autostrada, scoate în evidență nesiguranța ta sexuală. Ai ”Oedip avicol”!

Cubismul

Cubismul

Abia intrasem la liceu și-mi venise o idee: să m-apuc de pictură! Îmi șoptise cineva că ar exista clase de pictură la școala de arte din oraș. Pentru Casa Pionierilor eram veteran… Mi-am luat inima-n dinți, m-am înscris și am avut un șoc: trebuia să susțin un test de aptitudini! Crezusem că mă vor testa la română și matematică și, după ce voi fi admis, mă vor învăța acolo să pictez… În sfârșit, m-am prezentat la test! (…) Am fost invitați să luăm loc, fiecare candidat, la câte-o masă pe care erau o coală mare de hârtie și un instrument care mi s-a părut a fi cărbune (păi, la câte baterii spărsesem eu!)…

Vă rugăm să desenați, cu ce ați ales, un peisaj!”, ne-a spus profesorul (o barbă imensă!) care părea a fi șeful comisiei. M-am blocat! Cum să desenez un peisaj cu cărbunele?! În mintea mea, nu exista peisaj fără frunze și iarbă… Cărbunele n-avea pic de verde-n el… Ce să fac? Or fi peisaje, fără verde?! Mda! Ar fi cele de iarnă! Da, dar cărbunele meu n-avea pic de alb în el! ”Or mai fi și alt fel de peisaje? Cum aș putea să aflu?”, mă întrebam în gând. Mi-a venit o idee...”Ce fel de peisaj ați dori să desenăm?”, am întrebat gâtuit de emoție… Atunci, șeful comisiei (al cărui nume l-am uitat, dar nu i-am uitat imensa lui barbă sub care și-a ascuns zâmbetul) mi-a răspuns: ”Cubist!” Brusc, smogul Londrei năvălise-n mintea mea… (…) Dar, de pe masa unei concurente vecine, o rază de soare mi-a zâmbit. Concurenta se apucase să deseneze. Desena un bărbat la cosit… ”Bun!”, mi-am zis, ”n-ar fi rău să desenez și eu un bărbat!” Cum coasa o amanetase colega, mi-a venit ideea ca să-i pun în mână o sabie (doar eram neam de luptători, nu?)… Și, cum o idee nu vine (niciodată!) singură, am gândit că aveam în buzunar o bancnotă de 25 de lei și că pe bancnote erau desenate chipuri… Mi-am scos, cu ochii-n patru, bancnota din buzunar… Am văzut chipul și cum îl chema pe cel de pe bancnotă: Tudor Vladimirescu! Da! Mă va salva Domnul Tudor. Așa că, l-am desenat pe Domnul Tudor cu sabia lui încovoiată… Totuși, mai trebuia să adug câte ceva, pentru diversificarea peisajului… Mi-am adus aminte de povestea ”Porcul fermecat” și-am băgat, în peisaj, un porc… Pe care l-am făcut cam… pătrat! (…) Acum, peste ani,  când privesc cu ochii minții acel peisaj în care Tudor se lupta cu porcul, îmi curg lacrimile… Mai ales, când îmi amintesc cum mi-am intitulat opera : ”Eroismul tovarășului Tudor”! Pe vremea aceea, nu prea era indicat să folosești cuvântul domn…  (…)

Convins că i-am dat gata pe bărboșii din comisie, am fost primul dintre candidați care a predat lucrarea… (…)

Fiecare lucrare era analizată de comisie, în prezența concurentului. ”Băiete, lucrarea ta mă arde-n cerul gurii! E de un diletantism teribil!”, mi-a șuierat cel mai bărbos din comisie. ”Pentru Dumnezeu, de ce-ai desenat porcul pătrat?”, a dat din barbă bărbosul. ”Nu pentru Dumnezeu l-am făcut așa, ci pentru o idee de… cubism!”, i-am răspuns eu convins… Atunci, celuilat bărbos din comisie (cu barba un pic mai mică!) i-au căzut ochelarii de pe creștet… ”Tinere, dacă ieșim amândoi, acum, în curtea școlii, ai putea să-mi spui, din ce vezi, ce-ți place mai mult să admiri?” ”Vă pot răspunde direct, îmi place salcia de la intrare!” ”Ce ai admirat la ea?”  ”Ramurile! Au un lemn foarte bun! Ies niște fluiere din ramurile acelea…”

Poți să-mi faci, acum, un fluier?” ”Desigur!”, i-am răspuns. Mi-a adus un briceag. Îl luase de la femeia de serviciu… În cinci minute am început să fluier din… fluier. ”Mda! Putem încerca la sculptură! Să știi că și Brâncuși făcea fluiere când era copil!”, a conchis bărbosul.  Am aflat, mai târziu, că la clasa de sculptură nu se înscrisese nimeni… M-au transferat pe mine și pe colega care desenase cosașul… Și ea a făcut o excursie prin curtea școlii… Ei îi plăcuse sigla de pe un capac de canalizare… Nu știu de ce, dar pe ea n-au pus-o să sape…

După doi ani de sculptură, la sfatul profesorului îndrumător, am participat la un concurs oraganizat pentru cinstirea lui Brâncuși. Lucrarea a fost un basorelief. Îmi plăceau mie basoreliefurile… Maestrul meu îmi sesizase apetitul pentru a gândi invers. Era entuziasmat, pentru că reușeam să fac un negativ la care nu mai trebuia să-i fac prea multe corecții… Din toată grupa, eu făceam cele mai multe economii la ipsos și grafit…

Lucrări au fost din multe colțuri ale patriei. Colțul meu a ieșit câștigătorul Marelui Premiu. Lucrarea mea a fost ce mai colțoasă, frumosă, valoroasă etc. Premiul mi-a fost înmânat de surpriza vieții mele: bărbosul cu barba cea mai mare din comisia de admitere la… pictură! Da! Era chiar acel bărbos, teribil de uimit că făcusem porcul pătrat… S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: ”Să mai zici că nu-i mare grădina lui Dumnezeu!” Grădina nu-i nici mare, nici mică, maestre! E cubică!”, i-am răspuns. În acel moment, barba nu mai ascundea zâmbete. Privirea lui, însă, îmi arăta cerul… Nu știu de ce, dar privirea mi se părea… pătrată! Brusc, realismul mi s-a părut iluzoriu. Începuse să-mi placă ”cubismul”!

Privire… de piatră

Privire de piatră

 

(…)

-Ai o privire interesantă! Privești ca Brâncuși la piatră!

-Mi-e sufletul actor! Am așteptări… În realitate, privesc lumea, ca piatra pe Brâncuși![i]

(…)

 

 

 

 

 

[i][”Eine neue Richtung? Endlich...”  – M. Mraconia - Über Allem][1]
 [1][”O nouă direcţie? În cele din urmă...” – M. Mraconia - Despre tot ](germ.)
1 2 3 21